Fragment de poveste....

(...)M-am trezit dintr-o data singura, chiar si cu Scooby langa mine. Eram pierduta. Pierduta intr-o lume fada, fara viata, eram inchisa intr-un cufar imens si, desi era deschis, nu aveam puterea de a ma ridica si de a iesi din el, in lumea reala. Stateam acolo, nemiscata, ca o statuie si ma pierdusem intr-un univers al viselor. Nu aveam nici macar puterea de a striga dupa ajutor. Incercam sa plang, sa ma descarc, dar era in zadar…! Credeam ca reusisem sa trec de acest zid care-mi ruinase copilaria, dar se pare ca fusese doar o iluzie. Cum puteam eu sa trec mai departe? Cum mai puteam acum sa aprind stelele de pe cer ?… Cum ???
Imi treceau prin fata ochilor secvente din trecutul pe care nu vroiam sa mi-l mai amintesc, pe care pana acum reusisem sa-l maschez cu amintiri frumoase… trecutul de care fugeam in fiecare zi… Fugeam mereu de ceea ce se intamplase si nu vroiam vreodata sa mai ajung in acea situatie… Evitasem totul pana acum… pana acum, cand totul parea perfect, cand eram poate cel mai fericita, pana acum, cand, dintr-o data, fara un motiv anume, totul incepu sa se repete exact ca in acele zile, ca in acele momente, in care nu puteam face nimic. Si nici acum nu pot, pentru ca nu stiu ce sa fac…
Cum e posibil, ca intr-o fractiune de secunda, sa se repete istoria ? Oare chiar suntem pe o scena, in care ne jucam propriul rol la nesfarsit? Nu poate fi atat de crud destinul! Nu!
Totul era in mainile mele, as fi putut face ceva…dar, de fapt, nu puteam… Stateam ca o statuie si priveam…se intampla din nou, asa cum se mai intamplase…In fata mea se dezlantuia iadul, dar eu eram inerta. In jurul meu incepura sa vine pompierii, salvarea si politia. Incepusera toti sa-si faca datoria…mai putin eu! Eu stateam acolo, nemiscata, fara a scoate vre un sunet, fara a mai simti altceva in afara de deznadejde si priveam asa cum privisem si acum mai bine de 20 de ani… Priveam cum flacarile mistuie tot, priveam cum toti cei la care tin se lupta pentru viata. Fugisem acum, cum fugisem si atunci, fara a-mi pasa decat de mine si, desi ranita, nu simteam nimic, pentru ca nu mai faceam parte din acea lume, nu ma mai aflam in acel corp.
Dupa mult fum si multa zarva, stand la fel de nemiscata langa acel copac batran, cu Scooby langa mine, simteam cum trecutul se repeta. Acum 20 de ani, aveam ursuletul de plus in brate si stateam tot langa un copac batran. Vedeam acum, asa cum vazusem si atunci, cum incep sa iasa din cladire ranitii…victimele…familia mea…ALBERT!!!
Dintr-o data ochii mi se umplura de lacrimi. Am auzit o voce. Am intors capul si am vazut pe cineva indreptandu-se spre mine… Mi-am ridicat ochii spre cer…Printre norii de fum se vedeau stelele. Atunci nu le vazusem…Incepusem sa simt din nou viata, dar a fost prea mult pentru mine. O durere cumplita m-a doborat la pamant…(...)
daca va intereseaza contextul, postati un comment :-)